........................................................................

Intenţia acestei publicaţii este reabilitarea unui mare necunoscut al literaturii române, un autor practic desfiinţat de regimul comunist, dar care este (după părerea mea) cel mai aspru "terapeut" al "disfuncţiei totalitare". El a scris în plin regim comunist o proză atroce şi teribil de autentică, o adevărată incursiune în patologicul românesc, în culisele "omeniei", "sufletismului" şi a "tovărăşiei", oferindu-ne ţesutul malign al unui "tradiţionalism" cinic şi primitiv. Scrierile sale sunt valabile şi astăzi sau mai degrabă, sunt universal valabile şi nu se referă doar la comunism. Nu întâmplător Laurenţiu Ulici a spus despre "Guliver" (proza "forte" din volumul Rebarbor) că este "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporană". Pentru cei interesaţi de o literatură nefardată, fără compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate în volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. Acest prozator mi-a demolat convingerea că proza rusească ar fi mai "dură" sau mai "tăioasă" decât cea românească. În cele din urmă, aș îndrăzni să-i amintesc pe alți doi scriitori cu greutate: O. Nimigean și Răzvan Petrescu, pe care îi consider apropiați de A. Monciu-Sudinski.

............................................................................ Micleuşanu M.


https://sudinski.files.wordpress.com/2015/10/rebarbor-alexandru-monciu-sudinski.pdf


ALEXANDRU MONCIU SUDINSKI
REBARBOR
(1971)


GULIVER

Sunt tot felul de oameni pe stradă cu tot felul de sacoşe în mână
şi ce-i mai rău e că nimeni nu ştie ce se ascunde în ele: ardei graşi, varză, tricouri sportive, dinamită sau şobolani.
Spun asta pentru că el avea o sacoşă, un sac murdar şi-ncăpător în care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare şi a întrebat-o dacă avem şobolani. Mama n-a ştiut ce să spună; tata era pe front şi ea se speria mereu de orice; dar când i-a văzut zâmbetul bun, aproape neajutorat, şi pince-nez-ul caraghios, şi-a dat seama că nu trebuie să se teamă şi i-a vorbit despre pod.
Dar el nu semăna a funcţionar.
De pe-atunci mi-am dat seama. Arăta mai mult a professor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul întărea impresia că e muzicant sau aşa ceva şi gândindu-mă la aceasta l-am condos pe scăriţă în pod.
Acolo a-nceput să lucreze.
A cercetat întâi podul: metru cu metru, atent. Descoperi vreo patru-cinci găuri pe care le-astupă cu cârpe; o singură gaură rămase liberă.
Scoase din buzunar o spirtieră minusculă, apoi o tăviţă şi-o pungă cu praf. Presăsă praf în tăviţă; praful era galben; aprinse spirtiera şi-o potrivi dedesubt. Mai îmbrăcă nişte mănuşi scorţoase din piele maro.
Între timp, din tăviţă ieşea un fum leneş şi greu; podul se umplea de miros înecăcios.
Din celălalt buzunar scoase o plasă. Îngenunche şi-acoperi cu plasa gaura neastupată, apoi începu să aştepte.
Stătea îngenunchiat şi părea să asculte foarte adânc ceva; fumul se prelingea pe jos şi era linişte. Avea un aer ciudat de scamator care pregăteşte un truc nou şi nemaivăzut.
Brusc, în plasă năvăliră doi şobolani; se izbiră unul de altul înnebuniţi şi tăcuţi.
Cu mişcări iuţi şi precise omul strânse gura plasei şi, ridicand-o în aer, o scutură în sac. Strânse sacul cu cealaltă mână şi-i călcă gâtul sub genunchi. Potrivi iarăşi gura plasei pese gaură; în sfârşit, mă-nvrednici cu o privire.
“Ei?”
A apărut curând un al treilea şobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasă apucându-l de coadă; cu un gest sec îl izbi cu spinarea de pământ.
“Ha!”
Puiul de şobolan agoniză puţin; rămase nemişcat.
Acum mă gândesc că trebuie să fi fost un tip pasional. Lucra în tăcere, absorbit, transfigurat, şi numai din când în când îşi puncta partitura aceea de virtuozitate cu un “ha” sau un “he” scurt.
Toată treaba aceea l-a ţinut câteva ore, timp în care se adunaseră în sac doişpe sau treişpe şobolani. În timp ce-l lega la gură, sacul pulsa.
- Se muşcă, zise, se bat între ei; ca toţi dracii se bat; ar merita să-i vezi… - râzând spre mine cu dinţii galbeni, murdari.
Făcuse o treabă bună şi părea mulţumit; când mama a vrut să-i plătească, a refuzat.
- Îmi fac datoria, doamnă, spuse, şi era a doua oară când cineva spunea că-şi face datoria după ce tata plecase pe front.
- Drăguţ puştiu’, m-a ajutat mult. Şi are ochişorii ăştia vii şi inteligenţi…
A plecat.
Eu am fugit după el şi am îndrăznit:
- Domnule, am spus, ce faceţi acum cu ei? – arătând spre sacoşa cu şobolani.
Se uită la mine. Zâmbea. Parcă măgulit, sau poate doar amuzat.
- Ai ceva treabă? Dacă nu, hai cu mine: am să-ţi arăt.
Pe drum n-am vorbit aproape de loc. Mă simţeam complice la o taină; eram mândru că mergeam împreună şi el duce o sacoşă care se mişcă, iar oamenii nici nu bănuiesc că sacoşa e plină de şobolani.
Avea o casă frumoasă, cu o curte mare; în spatele curţii, grădină cu pomi.
Am intrat înăuntru; acoloera o femeie; eu am spus “Săru’ mâna”, dar femeia stătea cu spatele şi nu ne-a observat.
În cameră, la perete, era o cadă de faianţă; camera nu părea a fi baie, căci era prea mare pentru aşa ceva;
mai era şi o masă în mijloc, o masă ca de spital, goală şi acoperită cu muşama. Mi-a făcut semn să stau jos; între timp s-a spălat pe mâini şi-a îmbrăcat un halat ponosit, cenuşiu. Lângă perete era o cuşcă cilindrică, lungă, făcută din sârme şi table, cu tot felul de mânere caudate, ca de argint.
A ridicat cuşca aceea şi a pus-o oblic în cadă; cu un capăt pe marginea vanei, iar cu celălalt pe fund. A deschis la capătul de sus o uşiţă; a pus sacul cu şobolani pe un scaun în dreptul uşiţei şi după ce l-a potrivit cu gura la intrarea în cuşcă, l-a dezlegat.
Făcea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiositatea mea îl stârnea se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tăcea, se uita la mine, zâmbea.
Gâtul sacului zvâcni scurt; primul şobolan ţâşni în cuşca de sârmă; s-ar fi repezit în jos dacă nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.
Tremura.
Omulmanevră o manetă şi din pereţii cuştii se desprinseră două plăcuţe de tablă nichelate, niţel concave, care strânseră spatele şi burta şobolanului, imobilizându-l. Animalul holba ochii, căsca: plăcuţele strângeau tot mai mult, căci omul învârtea continuu de manetă, apoi radicand grilajul din faţa şobolanului începu să-l manevreze încet spre capătulş de jos, cu ajutorul altei manete. Plăcuţele glisau pe sârmele cuştii, iar sârmele ocoleau cuşca astfel încât în partea ei inferioară şobolanul ajungea pe spate, cu labele în sus. Cu botul căscat, cu limba roză, puţin scoasă, şobolanul gâfâia. Priveam cu sufletul la gură toată operaţia aceasta, nu înţelegeam fireşte nimic. Dar el luă de după o cadă o foarfecă lungă şi curbă şi-ncepu să taie cu grijă piciorul din spate al şobolanului.
Am dus mâna la gură; ţipătul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalţi şobolani se zbătură în sac. După asta, cu aceeaşi meticulozitate, îi tăie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare dată când foarfeca ajungea la os, şobolanul se-ncorda, ţipa mai scurt, mai ascuţit. Sângele curgea peste burta lui cenuşie, se prelingea pe spate şi-apoi curgea gros pe faianţa albă a căzii.
Când picioarele fură retezate, omul deschise grilajul din partea de jos şi cu un declic scurt îl eliberă dintre plăcuţe.
Şobolanul căzu în cadă, se zvârcolea, izbindu-se de fund.
Cada se murdărise toată de sânge, dar numai cada; admiram mâinile lui atât de albe, curate, cu vinişoare fine, albăstrii.
După ce închise uşiţa de jos, manevră îndărăt sistemul de plăcuţe: închise grilajul, readucând cuşca la poziţia iniţială. Abia atunci se destines; răsuflă.
“Ei?”
Nu puteam spune nimic, mă uitam numai la el şi era linişte, linişte. Şobolanul în cadă lipăia.
Totul s-a repetat încă o dată, şi-ncă o dată, de trei, de şapte, de zece ori, până la urmă m-am obişnuit.
Şobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presaţi, glisaţi, răsuciţi, amputaţi. Amputarea era operaţia cea mai delicată, el o făcea cu o foarte multă grijă. Din când în când dădea drumul la apă să se scurgă sângele. Când sacul se goli, în cadă era o grămadă de şobolani roşii şi uzi, care săreau şi se izbeau unii de alţii. Omul începu să-şi spele maşina.
- Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit şi-ascultă prost de comenzi.
- Da, am spus, poate că trebuie uns.
S-a spălat apoi pe mâini, s-a şters şi şi-a aprins o ţigară. S-a aşezat pe scaun. Era oboist; a-nceput să fumeze.
- S-ar părea că eşti uluit, zise, sunt sigur că nu ţi-a plăcut. Asta însă pentru că nu ştii nimic…
Vorbea cu mine, dar privea în gol, fuma şi părea că vorbeşte singur.
- Du-te acasă, s-a făcut cam târziu. Dacă vrei, mâine îţi arăt restul. Vii, ce zici?
S-a ridicat şi m-a condus la uşă.
- Dar să nu spui la nimeni, auzi? şi m-a privit fix şi atent, cum ştia să privească doar el.
A doua zi după masă, când m-am întorsm, am înţeles că uitase de mine; totuşi m-a primit destul de politicos. Nu m-a maid us în camera aceea cu cadă, am stat de vorbă în camera cealaltă, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat dacă fumez şi mi-a spus asta foarte serios, ca şi cum n-aş fi avut vârsta aceea de paişpe ani. Am luat o ţigară şi-am fumat împreună. N.am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream să atingem subiectul acela. După ce am fumat am ieşit amândoi în curte, de-acolo am trecut în grădină.
Grădina avea în mijloc o împrejmuire de scânduri cam de înălţimea mea şi de formă pătrată. El deschise poarta; am intrat înăuntru. M-am trezit într-un labirint de îngrădituri de lemn care împărţeau pătratul în diferite compartimente inegale.
Toate compartimentele erau vopsite în alb; nu văruite, vopsite. Podeaua era pardosită cu cărămidă roşie; înăuntru erau şobolani.
Mai întâi mi-a arătat şobolanii de ieri. Erau numai şase şi fuseseră înfăşuraţi în tifon alb, ca nişte sugari. Prin tifon nu răzbătea nici un pic de sânge.
- Sângele se încheagă şi se lipeşte de tifon, zise. Formează un fel de crustă. Ei, prin crusta aia nu mai trece.
Nu se zbăteau decât foarte rar, păreau amorţiţi.
- Da’ unde sunt ceilalţi?
Ieri erau treişpe sau paişpe.
- A, ăilalţi… în altă parte; am eu un fel de “morgă” aici.
Morga era compartimentul imediat vecin şi era murdară, căci şobolanii aruncaţi acolo nu erau bandajaţi şi mânjeau cu sânge. Da, erau patru şobolani acolo, doi încă mai mişcau. Cioturile sângerate ale picioarelor le tremurau şi, când se frecau dion greşeală de cărămidă, şobolanii tresăreau. Stăteau pe spate sau pe o parte şi arătau într-adevăr muribunzi.
- Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.
Ceva mai încolo erau convalescenţii. Erau vreo cincisprezece – “de acum două săptămâni”, spuse.
- S-au vindecat foarte repede, observi?
Într-adevăr, convalescenţii erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucăţică de brânză; ei s-au târât către ea şi au înconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau mânca stând pe burtă, ci muşcau brânza unii stând într-o rână, alţii pe spate. Formau o rozetă neagră de trupuri, colcăiau, bucăţica de brânză albă era la mijloc.
Îngrăditura cea mai mare era rezervată ologilor complet vindecaţi. Erau foarte mulţi, nu i-am putut număra. Deşi nu aveau nici ăştia picioare, erau extrem de agili. Se târau repede palpitând din pântece – ghemotoace rotunde de carne neagră, vie. Le-a dat şi lor de mâncare nişte porumb.
- Hămesiţilor! ...aţi tot mânca!
Mă uitam la ei; am văzut deodată ceva ciudat încât mi-a oprit respiraţia:
- Acolo... ce este?
El a trecut peste grilaj, a intrat înăuntru. S-a aplecat şi a întins mâna spre cei doi; erau cei spre care arătasem. Erau doi, dar erau prinşi într-unul singur, lipiţi spate în spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinării ca un fel de vână groasă, sau ca un şnur. Le-a dat drumul abia după ce a savurat expresia de stupoare de pe faţa mea.
- Primii şobolani siamezi din lume!
Sunt orbi; după operaţie, nu ştiu de ce, unii orbesc.
Îi urmăream cum vor să fugă, fiecare în direcţie opusă, cum se frecau de pardoseală şi rămâneau pe loc.
- N-am anestezice, mi-ar fi mult mai uşor să-i anesteziez. Să nu crezi că-mi face plăcere... că sunt vreun sadic sau mai ştiu eu ce. Trăim vremuri grele, asta-i tot...
Şobolanii mişunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile în ghete şi i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAŞ, era fericit, simţea asta, se vedea după el, era un GULIVER fericit.
Mi-a mai arătat câţiva monştri, câteva „perechi siameze”, încă unul care semăna cu un arici – îi ieşeau de sub piele tot felul de sârmuliţe. El se plimba, îmi dădea explicaţii.
- Unii se înmulţesc, am acolo-ntr-o cuşcă două femele care trebuie să nască. Sunt extraordinari în privinţa asta, he-he!
Mai avea o cuşcă şi pentru castraţi. Erau graşi, enormi şi, dacă n-ar fi fost ochii, nu mi-aş fi putut da seama că sunt vii.
Lângă cuşca de castraţi era o vergea subţire de oţel, înfiptă perpendicular în perete. Capătul liber era înegrit; sub el o lampă cu petrol, fără sticlă. Am văzut că ardea de nerăbdare să-l întreb; se tot învârtea-n jurul ei. Îşi freca mâinile chicotind.
- O mică invenţie, mare! da, da!
S-a uitat roată prin ţarc.
- Uite să presupunem că ne-a supărat ăla de colo; nu ăla slab, celălalt. Ăla!
Se duse spre el, îl apucă de ceafă.
- Acum o să-l pedepsim.
Se apropie de vergea, potrivi şobolanul cu burta în dreptul vârfului. Brusc îl înfipse în vergea, împingându-l spre capătul celălalt, la zid. După ce vârful ei străbătu pântecul animalului, ieşind prin partea cealaltă (surprinzător de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacăra sub vârf. După un timp, vergeaua se înroşi, şobolanul începu să ţipe pătrunzător şi scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului începu să sfârâie, cred că intestinele îi fierbeau. Zvâcniturile se înteţiră, şobolanul începu să se dea peste cap. Iiiiii!
- Opriţi, domnule, opriţi! – dar el privea fascinat, aşa, până când şobolanul încetă să se învârtă, înţepeni.
Când mi-am revenit, i-am văzut lentilele ochelarilor, faţa, la o palmă de faţa mea. Mă privea cu o nesfârşită, duioasă blândeţe.
- Puştiulică, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc bătrân ce sunt... Iartă-mă, micuţule, ai să mă ierţi?... te rog... – şi mă mângâia cu palma uscată şi caldă pe frunte.
Frica mi se risipea, trecea, rămânea numai nedumerirea, chinuitoare şi neliniştită.
- De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zău, de ce?
- Nu trebuie să te sperii aşa... De fapt, eu sunt de vină, trebuia să-ţi fi spus. Uită-te bine la ei! Închipuie-ţi acum că sunt oameni. Haide, încearcă, n-o să-ţi fie prea greu. Vezi? Uite ăia de colo: nimic altceva decât nişte omuleţi; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticăloşii... Înţelegi? Sunt aici, pur şi simplu, şi nici ei nu ştiu pentru ce... Se uită la mine, la tine, tac... Ai înţeles?
Nu ştiu dacă înţelesesem, dar brusc m-a cuprins o poftă nebună de râs.
- Oameni? spuneam... oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha...
- Oameni, da, oameni, râdea el.
- Ha, ha, ha, ha...
- He, he, he-he, hehehe...
Râsul lui ca un tropăit.
Râdeam cu hohote, din ce în ce mai tare, mă scuturau sughiţuri, suspine de râs.
- Tu de ce râzi? zise brusc.
I-am arătat printre lacrimi, scuturându-mă încă de spasmele acelea nefireşti, tăbliţa stâmbă, negeluită de la intrare. Pe tăbliţă scria: LIBERTATE ŞI RAŢIUNE.
Arătam către ea şi râdeam.
- Ce râzi? Ce găseşti de râs?
Hohoteam, nu puteam spune nimic.
- Nu-ţi permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum îţi permiţi? Îţi interzic categoric, mucosule, tu auzi? Să nu râzi!
Mi-am tras răsuflarea... i-am spus:
- Cum... asta... şi asta... tăbliţa şi şobolanii nu sunt de râs? Nu se prea potrivesc, nu?
- Dar ce se potriveşte atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?
Răcni:
- Libertate? Uite-o aici dacă vrei.
A deschis poarta ţarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.
- Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Încearcă măcar cineva? Nici măcar nu se mişcă, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, dacă nu libertate? Ce?...
Se mai uita încă la ei, faţa i se descongestiona treptat.
Întorcându-se spre mine deveni mohorât şi cumva solemn.
- Cât despre raţiune, spuse, cât despre raţiune...
Îl vedeam înalt, transportat parcă, înfipt ca un cui în cerul pe care se profila.
Semăna cu un mare conducător de oşti, poate cu un rege fanatic şi omnipotent – un GULIVER în pragul unor mari întâmplări.
- Da zise. Hotărât lucru... raţiunea sunt EU.

...........................................................


FRIG
(fragment)

Munteanu mesteca fasolea cu cioturile dinţilor lui stricaţi, iar pe faţa lui de copil bătrân se zugrăvea bucuria religioasă a mâncării.
- Eu, pedagogule, îmi spunea, am văzut multe la viaţa mea. Am văzut multe şi m-am speriat. Am muncit la noile cartiere care pot să spun că le-am ridicat din nimic, am fost maistor şi-am avut munci politice. Peste tot oamenii mi-au dat cu şutul în cur, da’ eu n-am stat să plâng pentru treaba asta. Oriunde mă duc, mă aranjez cel mai bine. N-o să crăpăm nici aici, pedagogule.
Munteanu scoase un zgârci din gură, îl privi curios, apoi, aruncându-l sub masă, continuă:
- Nu-ţi iese traba la oraş, o-ntinzi la ţară. Te-ai săturat de ţară, o-ntinzi la oraş. Peste tot trăiesc oameni. Iar eu pot să zic că omul, oricât de rău ar nimeri-o, tot nimereşte mai bine decât o merită. Pentru că – ce e omul?
Lampa pâlpâia sfios întărind cuvintele lui Munteanu, iar luminile care se preligeau pe faţa lui îl făceau să semene cu un diavol ghiduş şi ticălos.
- Din punct de vedere just, vorbi el, eu, când mă uit la un om, mă gândesc cam aşa: măi, ce lopată în cap i-ar trebui ăstuia! Da doar n-o să m-apuc să-i dau fiecăruia cu lopata-n cap! Atunci mă bag pe sub pielea lui şi-ncerc să-l fraieresc de ceea ce mă interesează. Da’ la tine n-am nici un interes, ce mai! Drept care pot să-ţi declar că lucrez la şcoala asta împuţită din iarna lui ’62 şi nu-i chiar aşa de rău aicea. Fii dăştept şi fă pe prostu’; asta-i. Şi scrie-i mă-ti să-ţi trimită o plapumă caldă, că ne ia dracu cu gerurile astea.
Îl ascultam şi-mi scoteam cizmele. Pregătindu-mă de culcare, mă gândeam cu invidie ce uşoară e viaţa prin optica unora.
Munteanu înghesui coceni în godinul ghebos, iar godinul prinse să bolborosească şi să urle spre vânt. Afară bântuia iarna, câinii ei de zăpadă zburdau peste streşini, se izbeau înfundat în zid. Micşoră lampa şi se plimbă o vreme prin cameră, numai în flanel şi izmene, meditând:
- Cine nu munceşte, nu mănâncă: rahat! Să vezi treabă în comunism. Acolo o să vină la tine şi-o să-ţi spună aşa: măi tovarăşu’ Stan Păpuşă, dacă nu mănânci patru porţii de piure cu carne, gata nu-ţi mai dăm voie să munceşti. Adică te pedepsim…
- Muntene, lasă filosofia şi hai. Mâine iar o să mă-njuri când te scol.
- …iar care e şmecher, o să mănânce exact numai trei porţii de piure! Adică, vedeţi tovarăşi, m-am străduit! Simt o mare necesitate de a munci, dar la capacităţile mele nu încape atâta piure. Dac-ar fi nişte bere…
Atunci, în uşă, se auziră două ciocănituri.
- Cine-i? zise Munteanu.
Nu răspundea.
- Poate-i Mela, am zis.
- Nu-i Mela, făcu Munteanu, asta-i nevastă-mea.
Deschise uşa şi, în întunericul coridorului, se auzi un foşnet neclar.
- Ea e, zise cu bucurie Munteanu. Scumpă mică, da’ intră odată că te aşteptam !
M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat. Femeia se opri în prag, era mică de statură, cam cât Munteanu, tăcea. În cenuşa gălbuie a lămpii, faţa ei îmi păru o icoană a Maicii Domnului despărţită de prunc.
- ai venit, murmură înduioşat Munteanu şi zvâcnind cu dibăcie din umăr, o izbi cu pumnul în dinţi. Ai venit, se miră el, lovind cu genunchiul, iar femeia icni încă o dată, aplecându-se peste pântecele lovit. Apoi de pe coridor se mai auziră nişte bufnituri şi mereu vocea mirată a lui Munteanu: scumpă mică, va’ zic-ai venit!

.....................................................................


DOCUMENTAR


Deci, copii, ce vedem noi în acest film? Nişte soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cochete, călătorind în aceste drăcii. Soldaţii, îmbrăcaţi în uniforme cochete, fac semne cu mâna spre ecran. În urma tancurilor aleargă sau se târâie prin praf nişte tipi antipatici, negricioşi şi urâţi; ei sunt legaţi cu funii, lucrul acesta se vede că nu le face plăcere, dar iată că soldăţeii simpatico au înţeles; ei opresc cele două tancuri într-o poieniţă cu flori, acole îi dezleagă pe urâţi şi le înmânează nişte lopeţi care s-ar putea numi şi Linemann.Le fac semn să sape gropiţe. Ei, şi-n timp ce urâţii (câţi sunt? ia să-i numărăm: unu, doi, trei, cinci, şase, opt. Opt sunt, da, copii?), în timp ce ăştia opt îşi sapă gropiţele, băieţaşii noştri blonzi şi cuminţi se-aşează la umbră şi, uitaţi-vă, scot termosuri cu cafea cu lapte şi ziare şi un pachet cu cărţi, de-ăla pentru popa prostu’ şi beau cafea cu lapte şi citesc ziare şi joacă un joc interesant care poa’ să nu fie chiar popa prostu’. Vedeţi ce frumos? Şi ce clar se vede… Uite-l şi pe negrul acela cârlionţat lângă şenila tancului, e singurul care nu e blond, da oricum, e simpatico, uite-l cum stă cu pistolaşul ăla automat şi mestecă pâine cu unt şi-i păzeşte pe urâţi să nu fugă. Ş ice frumuşel ne zâmbeşte. Iar melodia care se-aude din tanc şi tuturor vai ! ce ne place se numeşte Yes, yes, she smiled to me; adică “Da, da, ea mi-a zâmbit”. Drăguţă melodie, şi-n timp ce unul dintre ei se duce la tanc s-o pună mai tare, s-o auzim şi noi, că doar se filmează! în timpul ăsta altul se duce spre cei opt şi le face semn să se grăbească, ce dracu’, după ce sunt urâţi, mai sunt şi puturoşi; doar n-o să tot pierdem timpul pe aşa o căldură…
Ei, dar unul dintre urâţi se-apucă şi-i rânjeşte în faţă, rânjet se numeşte asta, aşa obraznic, obraznic… Cum să nu-i cârpeşti nesimţitului o pălmuţă? Uite, i-a şi cârpit-o! Vai! Vai ce grozăvie, urâtul ridică lopăţica aceea, îşi face vânt şi iată! lopăţica a intrat ca-ntr-un pepene în capul soldăţelului, i s-a-nfipt prin gură până la ceafă, vai ce grozăvie, şi urâtul le strigă la ceilalţi să fugă. Soldăţelul a căzut, se zvârcoleşte între floricele încercând poate să înghită lopăţica, în timp ce şapte uricioşi mititei vor să fugă. Da’ cum să fugă, că-ntre timp soldăţelul cel negru da’ simpatico a lăsat felia de pâine cu unt pe iarbă şi pârrr-pac, pârrr-pac, trage cu pistolaşu-automat. Bravooo! Toţi cad până şi criminalul cu lopăţica (pentru că a scos-o din capul soldăţelului şi acum s-a repezit spre tanc). Pâr-pac, gata, cade şi ăsta, da nu-i mort, nu, că l-a împuşcat numai în picioare. Vedeţi ce cumsecade sunt soldăţeii simpatico, chiar dacă unii nu-s ei prea blonzi?... Şi totuşi, ce trist! Acum sunt siliţi să nu mai fie simpatico. Se reped toţi, au aruncat chiar şi cărţile din mână, se reped şi-n timp ce din tanc se aude Yes, yes, she smiled to me şi opt negricioşi se zvârcolesc în iarbă şi lăpticul curge din termose şi un soldăţel căzut în floricele rânjeşte c-o gură roşie până la şi chiar dincolo de urechi şi din gura asta ţâşnesc sfărâmături de dinţi şi sânge, iar pe bucata de pâine cu unt a negrului s-a depus o muscă mare şi verde şi plină de microbe… în timpul ăsta e un soare frumos şi o linişte în poeniţă… iar cărţile alea s-au împrăştiat pe jos.
S-au repezit şi-acum ăla cu lopata, gata, nu se mai vede, l-au acoperit cu uniformele lor cochete, şi bine fac, îl bat de-l omoară…
Ei, dar n-o să-l bată aşa până la infinit… Mai oboseşte omul! Iar ăla, uitaţi-vă ce obraznic, nici măcar n-a murit… şi tot el zbiară aşa, plin de ură, spre soldăţei, şi noroc că nu-l înţelegem, da précis că le aqduce injurii. Acum chiar că e urât; cu ochiul ăla scos care-i curge şi urechea sfâşiată şi-o bucată de obraz lipsă şi sânge… aproape că ne-ar fi milă dacă n-am şti că-i un criminal şi că soldaţii noştri sunt atât de buni şi simpatici.
Şi nici alea opt gropiţe nu le-au terminat decât pe jumătate! Ei, da nu-i nimic, soldăţeii îi iau şi-i înghesuie aşa cum se poate în gropiţe şi iată ce caraghios! nu se mai văd decât opt capete răsărind din iarba şi florile poieniţei. Acum să vedem ce-o să se mai întâmple.
Ah, da! băieţii în uniforme se suie-ntr-un tanc şi tancul porneşte şi-ncepe să facă ocolul poieniţei până ajunge-n partea cealaltă. Iar capul criminalului cu ochiu’ scurs şi-un obraz şi-o ureche cam lipsă se vede atât de mare pentru că-i în prim plan, asta se numeşte prim plan, copii. Vedeţi cum urlă, el nu ştie ce se-ntâmplă în spatele lui pentru c-a fost îngropat cu faţa la noi şi crede că-i îmbărbătează pe ceilalţi, dar el nu ştie ce se-ntâmplă. Să nun e mai uităm la el, copii, e aşa de dizgraţios!
În spatele lui, tancul a început să treacă uşurel peste capetele celorlalţi, nu se prea vede clar de-aici, dar auziţi urletele-acelea care ne străpung urechile şi dup-aia, hop, dispar ca prin minune. Unu, doi, trei, patru… Şapte, gataaa. S-a terminat. Şi cum să nu fie? Capul ăsta dizgraţios din prim plan, prostul ăsta de cap tot le mai strigă cuvinte de-mbărbătare celor şapte mici băltoace albicioase! Nu se mai aude Yes, yes, se aude alt cântec, iar unul dintre soldaţi a coborât din tanc şi se pare că vomează. I-o fi venit rău, nu vă mai uitaţi acolo. Mă-ntreb numai de ce or fi filmat lucrul ăsta atât de greţos cu vomatul. Nici măcar nu putem trage ceva învăţăminte.
Dar iată tancul face din nou ocolul poienii şi acum capul nu se mai vede, tancul s-a interpus între noi şi el, fundul tancului e-acum în prim plan, adică gros-plan dar voi nu ştiţi ce-i asta am să vă explic altă dată, ceea ce putem vedea este capul îngropat, din profil, cu ochiul întreg (slavă Domnului) în partea noastră, iar şenila tancului, tot profil, foarte aproape de cap. După cum vedeţi, la un pas. Şi vouă vi se pare că nu merge, dar şenila totuşi merge! numai că foarte încet, aşa ca minutarele unui ceas. Vedeţi cum uruie tancul, ca înnebunit (asta se spune că-i în relanti), şi şenila lucioasă parcă-i vie, cum tremură! Păcat că din cauza uruitului infernal nu se poate auzi ce-şi spun feţele soldăţeilor care au îngenuncheat lângă cap şi şenilă, ca să vadă cum o să se-ntâmple: fără să le pese că restul acesta de cap urlă plin de furie, ca o bombă incendiară (dar urletul nu-l auzim pentru că e acoperit de relanti-ul ceasornicului uriaş), fără să le fie scârbă de faptul că restul de cap scuipă spre ei salivă scârboasă cu sânge şi sfărâmături de dinţi; ei se şterg doar din când în când cu mâneca uniformei şi-şi comunică observaţii interesante pe care nu le putem auzi din cauza zgomotului.
Iar tancul e doar la un pas de capul acela descreierat, care, nu, nu, nu încetează, şi acum câteva minute părea că nu înaintează de loc, dar şenila urlă şi tremură, tremură şi puţin câte puţin înaintează iar toate astea nu ne plictisesc de loc, pentru că e tare interesant să vezi cum moare un om, mai interesant decât orice altceva, mai ales când te uiţi în prim plan.
În sfârşit! Iată şenila, gata, e ca o palmă de oţel nervoasă care tremură, vrea să-i mângâie fruntea, nu îndrăzneşte, dar iată a îndrăznit, numai puţin şi iar s-a retras sclipind rece şi tancul
uruie, uruie, uruie
iar capul scuipă şi se-neacă de furie spre palama nervoasă, dar palma îl mângâie ceva mai tare de astă dată, ca şi cum i-ar spune hai linişteşte-te, şi el nu se
uruie uruie uruie
linişteşte şi urlă dar nu se aude de unde atâta furie şi palma-l apasă puţin cu unul din acei dinţi din şenilă şi-n clipa asta capul se smulge foarte puţin din pământ doar atât cât
uruie
cât să-şi înfigă gura schimonosită de furie cioturile de dinţi în oţelul albastru lucios al şenilei şi să muşte în timp ce şenila-l apasă-napoi ca o palmă, ca o talpă de cizmă o vietate înfiptă cu dinţii în ea, înapoi în pământ, şi-n timp ce faţa nu se mai vede încleştată pe veci în palma talpa cizma şenila aceea
URUIE coaja capului se crapă încet ca un ou, împroşcând cu albuş. Iar cuvântul ăsta de la sfârşit se traduce SFÂRŞIT.
Când vedeţi că scrie în felul ăsta SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT, trebuie să vă ridicaţi în picioare şi să mergeţi acasă pentru că totul, bineînţeles, s-a sfârşit.